Marea Neagra
(Pontus Euxinus)

Marea Neagra este o mare continentala situata intre Europa sud-estica si Asia mica care scalda tarmurile Romaniei pe o lungime de 245 km, Ucrainei,Turciei si Bulgariei. Prin sistemul de stramtori Bosfor-Marea Marmara-Dardanele comunica cu Marea Mediterana, iar prin stramtoarea Kerci cu Marea de Azov - mare care reprezinta de fapt o anexa a Marii Negre. Are in linii mari forma ovala si tarmuri putin crestate (cu exceptia peninsulei Crimeea), iar in partea de nord-vest are numeroase limanuri. Platforma continentala este foarte extinsa, mai ales in nord-vest, apoi adancimile cresc, ajungand in regiunea central-sudica la 2.425 m.

In Marea Neagra se varsa numeroase fluvii mari, ca: Dunarea, Nistru, Bug, Nipru, Rioni, Kizil-Irmak si de aceea salinitatea ei este scazuta in comparatie cu cea a oceanului planetar.
Temperatura medie anuala in sectorul romanesc este de +12.5 C, depasind cu 2o C temperatura medie a aerului. Iarna temperaturile scad destul de mult, bat frecvent vanturile de nord-vest care provoaca valuri mari foarte periculoase pentru navigatie. In iernile mai reci, in zona litorala nordica Marea Neagra ingheata. Sub influenta vinturilor se formeaza un curent circular, dirijat de linia tarmurilor, care, datorita Peninsulei Crimeea, se impart in doua ramuri inchise: estica si vestica. Un curent de suprafata transporta prin Bosfor apele mai dulci ale Marii Negre spre Marea Mediterana; in adancime se formeaza un curent copmensator, care transporta in sens contrar ape cu salinitate mare. Din cauza lipsei de circulatie verticala, la adincimi mai mari nu patrunde suficient oxigen si predomina hidrogenul sulfurat.

In Marea Neagra traiesc circa 1.500 de specii de animale, in special nevertebrate, pesti (dintre care au mare importanta economica scrumbiile, palamida, hamsiile, stavrizii si in special sturionii, cu specii care exista numai in Marea Caspica, in Marea Neagra si in mai mica masura, in Marea Mediterana: morunul, nisetrul si pastruga), delfini si chair cateva foci in regiunea Capului Caliacra (Bulgaria).

Din cele mai vechi timpuri Marea Neagra a constituit o cale de legatura prin intermediul careia populatia bastinasa din regiunile pontice a intrat in contact cu cultura miceniana. Incepind din sec. al VIII-lea i.e.n. pe tarmurile Marii Negre colonistii greci (care o numea Pontul Euxin) au intemeiat un numar de orase (Phanagoria, Kimmerike, Apolonia Pontica, Mesembria, Odessos, Callatis, Tomis, Histria, Tyras, Olbia, Chersones, Theodosia, Panticapaion, Dioscurias, Phasis, Trapezunt, Sinope, Heracleea Pontica, etc.) care au avut un important rol economic, politic si cultural contribuind la grabirea procesului descompunerii comunei primitive la triiburile locale. Dupa expeditia lui Pericle in Pont (437 i.e.n.) un rol preponderent in viata economica a bazinului Marii Negre l-a avut orasul Atena. Mai tarziu, in anul 88 i.e.n. regele Pontului, Mitriade al VI-lea, Eupator, devenise carmuitorul sau aliatul tuturor triburilor si popoarelor din jurul Marii Negre (cu exceptia Bitiniei), reprezentand o amenintare serioasa pentru influenta romana in Orient. La mijlocul secolului I i.e.n., Burebista, conducatorul statului dac incepator, si-a intins stapanirea asupra tarmului stang al Marii Negre, cuprins intre Nistru si Apollonia Pontica. Dobrogea a fost cucerita de romani si inclusa in provincia Moesia in anul 46 e.n. orasele de pe litoralul dobrogean al Marii Negre (Callatis, Tomis si Histria) au intrat astfel in stapinirea Romei, cunoscand o noua perioada de inflorire economica si culturala (perioada romana). Dominatia romana in bazinul Marii Negre a fost continuata de cea romano-bizantina (in secolele IV - VII e.n.), care, pentru a-si mentine stapanirea drumurilor comerciale din Marea Neagra, a trebuit sa infranga rivalitatea statului iranian al Sasanizilor, iar apoi pe cea a cnejilor rusi. Dupa cucuerirea Constantinopolului de catre cruciatii apuseni (1204), pe litoralul de sud al Marii Negre a aparut Imperiul de la Trapezunt. Din aceeasi perioada a inceput si patrunderea negutatorilor genovezi si venetieni, care pana la cucerirea turceasca si-au instituit monopolul comercial in bazinul Marii Negre. La sfarsitul secolului al XIV-lea, inceputul secolului al XV-lea, Marea Neagra constituia hotarul estic al Moldovei si al Tarii Romanesti. Dupa caderea Caffei, trecerea Crimeei sub suzeranitatea turceasca (1475) si caderea Chiliei si a Cetatii Albe in mana turcilor (1484), aproape intreg litoralul Marii Negre se afla in stapanirea Imperiului Otoman. In urma razboaielor ruso-turce din secolele XVIII - XIX, stapanirea turceasca s-a restrans continuu, pana ce, in urma primului razboi balcanic, in 1912, stapanirea asupra tarmurilor Marii Negre de catre statele riverane a capatat aproximativ configuratia actuala.

Marea Neagra este o importanta cale navigabila, legand regiunile riverane cu Marea Mediteran si prin aceasta cu oceanul planetar. Principalele porturi: Constanta, Odesa, Herson, Tuapse, Novorossiisk, Poti, Batumi, Trabzon, Sinop, Varna, Burgas.

Litoralul Marii Negre constituie o importanta zona balneoclimatica; de-a lungul s-au dezvoltat numeroase statiuni de renume international: Mamaia, Eforie, Mangalia, Yalta, Soci, Suhumi, Batumi, Varna. Litoralul romanesc al Marii Negre prezinta aspecte diferite. In nord, de la gura de varsare a bratului Musura si pana la Capul Midia (cca. 150 km), tarmul este jos, pe alocuri instabil, nisipos, cu dune si cordoane litorale, cu plaje largi. La sud de Capul Midia pana la granita cu Bulgaria, tarmul este inalt si abrupt (faleza), sapat in loess si depozite sarmatice, prezentand numai din loc in loc plaje (Mamaia, Agigea, Eforie Nord si Eforie Sud, Costinesti, Mangalia). Faleza a fost amenajata prin taluze de verdeata si diguri. Plajele litoralului romanesc al Marii Negre prin expunerea lor estica si prin nisipul fin, sunt foarte cautate in Europa.

Clima litoralului romanesc al Marii Negre este temperat-continentala, cu usoare influente marine. Variatiile anuale si diurne ale temperaturii aerului sunt mai moderate decat in restul tarii (70 - 80 de zile de vara). Precipitatiile atmosferice sunt foarte variabile si se produc la intervale mari (400 - 700 mm annual). Vecinatatea marii si a uscatului favorizeaza formarea brizelor. Litoralul romanesc al Marii Negre este supus iarna viscolului (vanturile de nord-est). De-a lungul litoralului se pot deosebi doua nuante climatice:

- la nord de Capul Midia, evaporatii puternice ziua (Delta Dunarii si Complexul Razelm), care asigura umezirea aerului si duc la scaderea amplitudinilor termice

- la sud de Capul Midia, regimul temperaturii aerului este mai moderat si cu caracter marin mai pronuntat; vara, temperatura aerului este mai coborata decat in nord, iar iarna este mai ridicata.

Ecosistemul unic al Mării Negre

Această caracteristică a Mării Negre determină o alta, unică în lume. De la o anumită adâncime, apa mării nu mai conţine oxigen decât în cantităţi neglijabile. Există totuşi microorganisme care folosesc sulfat (SO42-) pentru oxidarea hranei, producând hidrogen sulfurat (HS) şi dioxid de carbon.Aceste microorganisme - bacterii anaerobe - formează un biosistem anaerob unic în lume. Adâncimea de la care începe stratul anaerob a scăzut tot mai mult. În secolul XIX el era la 200-250 m adâncime, în prima jumătate a sec. XX la cca. 150-200 m adâncime, pentru ca la ora actuală să urce în unele zone şi la 50 m de suprafaţă! Există în această privinţă două temeri mari, de care atârnă viitorul ţărilor din jur şi chiar al lumii: pe de-o parte, se exprimă temerea că Marea Neagră ar putea deveni o mare moartă, sulfuroasă, ceea ce ar determina distrugeri masive în biosistemele din jur (inclusiv prin infiltraţii şi ploi acide); pe de altă parte, dat fiind că hidrogenul sulfurat este inflamabil, s-a exprimat temerea că, ajungând acesta la suprafaţă, ar putea lua foc sau exploda, ceea ce ar fi echivalentul unui război mondial termonuclear. Deşi extragerea de hidrogen sulfurat este avantajoasă economic iar oxigenarea straturilor superioare ar menţine o barieră semnificativă împotriva ridicării spre suprafaţă a mediului anaerob nici o măsură nu a fost luată până astăzi în această privinţă.

Biotopul pontic

Biotopul pontic poate fi împărţit în 6 etaje principale:

  1. Etajul supralitoral - acesta este format din zonele de ţărm acoperite ori stropite de valuri în mod ocazional. Zona prezintă o umiditate accentuată, inundabilitate, o cantitate în general mare ori măcar semnificativă de materii organice aduse de valuri sau de origine locală. De obicei materiile organice se află în descompunere, formând depozite rău mirositoare. Flora este formată mai ales din anumite forme de alge - rar licheni - ca mătasea broaştei şi altele similare, cu rezistenţă la variaţii de mediu şi hidrofile. Cu o frecvenţă mai redusă se întâlnesc şi angiosperme, mai ales în partea dinspre uscat a etajului supralitoral. Fauna include numeroase crustacee, insecte şi viermi, bacterii aerobe şi - mai puţin - anaerobe. Mare parte din aceste vietăţi se hrănesc din depozitele de materie organică. O parte mai mică este formată din mici prădători. La acestea trebuie adăugate vietăţile pasagere, în special păsările de mare.

  2. Etajul mediolitoral - ce cuprinde zona de spargere a valurilor (între cca. 0 şi -0,5 m altitudine). După substratul solului se împarte în zone pietroase şi respectiv nisipoase ori mâloase. Zonele medioliterale pietroase adăpostesc organisme capabile a rezista perioadelor scurte de uscare şi care se pot fixa bine de substrat. Aici intră unele specii de alge şi scoici. La ele se adaugă vieţuitoare care vin periodic din etajul supralitoral sau infralitoral. În anumite condiţii şi în acest mediu apar depozite de materie organică, făcând legătura cu biotopul prezentat mai sus. Cele mai cunoscute vieţuitoare ale etajului mediolitoral pietros sunt bancurile de midii şi stridii. Etajul mediolitoral nisipos cuprinde în special animale capabile de îngropare rapidă în substrat.

  3. Etajul infralitoral - aflat la adâncimi de 0,5 până la 12 (maximum 18) metri. Este zona cea mai favorabilă vieţii, în care se află majoritatea speciilor de plante şi cea mai mare parte a biomasei organismelor multicelulare.

  4. Etajul circalitoral - ce se întinde de la -12 (-18) metri până la adâncimi de 100 (rar 150, uneori însă chiar 50) metri. În general solul este mâlos ori (mai puţin) nisipos. Principalul biotop în acest etaj este format din asociaţii de scoici şi viermi ce constituie hrana preferată a numeroase specii de peşti (care vin aici din zona infralitorală pentru a se hrăni).

  5. Etajul perizoic - aflat între 100 (uneori chiar 50!) şi 150 (rar 200) metri adâncime. Acesta face trecerea între zona cu apă de mare oxigenată şi zona specifică Mării Negre, a sulfobacteriilor. În etajul perizoic se întâlnesc asociaţii de tanatocenoze (animale moarte recent) sau subfosile, pe care trăieşte un restrâns număr de vietăţi. Microbiologic zona
    prezintă un amestec între bacteriile aerobe şi respectiv anaerobe.

  6. Etajul azoic - se găseşte de la 150 (rar 200) metri până la 2466 metri adâncime. El cuprinde biotopul unic format de sulfobacterii şi prezentat mai sus.

 

Ropenet.ro© 2008 | Contact: turism@ropenet.ro